Daca ochii mei……

Daca ochii mei ar fi fost o camera de filmat, la ora aceasta as fi fost cu siguranta regizorul unui film cult. Da, un mixt intre Top Gun si Pretty Woman, infine regizorul unei povesti care se poate intampla numai in filme, unde un splendid Richard Gere salveaza cenusareasa ( norocul ei )

Ochii mei sunt buretele sufletului, sensul meu cel mai dezvoltat, acela care percepe pana si mirosurile, gusturile, cel care ma face sa imi bata inima nebuneste ca atunci cand faci o cursa si iti pierzi suflarea. Cand am simtit privirea lui a fost diferit, a fost altceva, impalpabil. M-am asezat nervoasa cand ochii lui ma fixau era ca si cand timpul s-ar fi oprit in loc, neexistand niciodata, departe de tot si de toate, facandu-ma sa pierd contactul cu realitatea. Ochi in ochi, primul gand care mi-a trecut prin cap a fost curiozitatea de a sti care va lasa privirea in jos ? ……Niciunul. Era ca si cand ar fi trebuit sa memorizeze fiecare centimentru al fetei mele, a expresiilor mele, a senzatiilor mele pe care le pierduse atatia ani. Trecusera multi ani de cand ne vazusem ultima oara, nu imi aduc aminte in ce circumstanta. In timp ce continua sa ma priveasca, ma intrebam cat este de relativ timpul pentru barbati pentru ai induce sa aibe senzatii atat de puternice ? M-a rugat sa comand eu vinul ca si cum as fi tinut eu sa fac acest lucru, mi-a lasat liberul arbitru, poate de putina valoare dar in acel moment a produs o forta confirmata, vie, irationala. Iubeste vinurile bune, rosii exact cum imi plac si mie dar in urma cu ani de zile nici unul dintre noi nu cunostea gusturile celuilalt si uite asa am descoperit ca aveam aceleasi gusturi. M-am intrebat atunci daca cunoasterea unei persoane inseamna a avea cat mai multe informatii asupra acesteia, ai sti dorintele, reactiile sau gusturile. In fine, ce anume ii place sa manance, sa bea, de care parte a patului ii place sa doarma, daca saruta cu ochii deschisi sau inchisi, daca bea cafeaua cu sau fara zahar si asta pentru ca detaliile in viata sunt totul. Si in felul acesta in timp ce cinam, am inceput sa compun un tablou, cateva informatii vagi al unei priviri asociate cu un caracter crescut si m-am intrebat daca s-a schimbat, daca poate fi adevarat ca experienta, varsta, viata si toate evenimentele care vin pe calea noastra, ne pot schimba. Raspunsuri care sunt conditionate intotdeauna de momentul trait, de situatia traita sau de situatia pe care credem ca o traim. Cuvintele au venit natural in timp ce continua sa ma priveasca fix, in timp ce radeam, glumeam pe tema trecutului, al prezentului unei realitati neadevarate si intangibile. ‘’Ai sti sa rezisti unei priviri de ale mele ?’’ m-am regasit vorbind cu voce inalta cu toate ca eram convinsa ca vorbeam cu mine insami. ‘’Nu, nici macar nu am incercat’’ a soptit. Mi-am vandut pielea…… Acolo si atunci am inteles ca era un vis, acele vorbe iesisera din ochii sai si nu din gura sau din voce, era ceva ce visase ca intr-un film in care iti termini floricelele si iesi din sala inca intunecata inaintea tuturor. Realitatea este al naibii de diferita fata de cea celuloida, pentru ca nu sunt regizorul filmului meu si nici macar scenograful, altfel istoriile si filmele ar fi avut un alt final si ce final ! Intr-un sens, acel vis era putin precum voiajul sau………….care reincepea si pentru prima oara ea se punea pe locul intai fara sa aibe remuscari.

O valiza de remuscari, vantul prin par si o pereche de ochelari de soare cu lentile inchise la culoare. Isi dorea un pahar de vin rece ca gheata si o tigara. Era dimineata, soarele era sus pe cer si prietena care o astepta era realitatea ei: oare de ce nu a inteles mai repede asta se intreba oglindindu-se in geamul trenului ? Pentru ca spiritul de sacrificiu a facut-o sa uite vorbele bunicului sau ? Bunicul care a invatat-o sa fie fericita intotdeauna in orice context si sa zambeasca peste orice problema. Cand ii murise bunicul, ea a fost foarte furioasa pentru ca nu i s-a permis sa il duca pe bunic cu ea in capitala unde era studenta la vremea aceea si nu a reusit sa ierte asta niciodata. A intalnit intotdeauna in drumurile sale personaje neobisnuite pe care le atragea de parca ar fi fost un magnet care isi colectiona acele de gamalie. Ultimele trei zile din viata sa au fost o furtuna de emotii si de fiecare data cand intalnea privirea in oglinda, realiza valoarea dar indiferent ce strada ar fi ales, stia ca ar fi comportat consecinte dureroase, problema era doar sa inteleaga pentru cata vreme………..ceea ce este imposibil. Ceea ce este corect pentru noi, nu este corect pentru altii, dar fortand destinul ar fi fost corect oare ? Prea multe intrebari fara raspunsuri si o singura certitudine, senzatii puternice si adevarate la care nu vroia sa renunte. De unde sa inceapa ? Dar mai ales cum ? El ii spusese putine vorbe dar, foarte clare si in mod ciudat ea il crezuse dar in acealsi timp stia ca fusesera dictate de moment si ca nu aveau o valoare reala, pentru ca acela era filmul pe care ochii sai il filmau, actiune dupa actiune, cadru dupa cadru. Atentiile si gesturile au facut-o sa invie dintr-o amorteala numita toleranta dar tocmai in acel moment la radio transmiteau o melodie pe care in urma cu 20 de ani o ascultau impreuna in masina lui. Ea a zambit, s-a auto ironizat in a gandi ca, coincidentele erau sarea vietii si cu toate ca era incredula, avea motiv sa existe. Se intreba daca era capabila sa isi construiasca din nou ‘’destinul’’, ea, tocmai ea care toata viata fusese o fatalista. Inca putine zile si s-ar fi intors la realitate, care realitate ?! Cautarea unui nou loc de munca, al unei noi case si o iarna de trecut de una singura ? Sau sa spuna tot, sa dea din casa tot ceea ce a tinut sub cheie timp de 20 de ani, sa traga linie si sa reinceapa totul ? Sau pur si simplu sa creada in iubirea sa, neconditionata, plina de probleme si de incertitudini ? Nu ii era frica de judecatile oamenilor ci doar de singura persoana care a criticat-o toata viata, persoana care i-a cerut intotdeauna mai mult si mai mult: ea insasi. Drumul care o astepta era lung si anevoios si simtea ca inima ei fugea nebuneste, simtea ca o asteapta un maraton si se temea sa nu ajunga la final asa cum isi dorea. Ii vibrase telefonul mobil iar ea a zambit………..Pe neasteptate pentru o secunda intrase in gandurile sale, dar toate acestea nu erau reale si ea stia asta foarte bine. Se intreba pas dupa pas cu mult calm, cat ar fi fost de puternica ? Voiajul ei continua si din ce in ce mai des cu trenul, singura. Isi aducea aminte de prima ei calatorie cu trenul, cum pe podul de la Cernavoda isi invinsese fricile. Niciodata nu se simtise inainte asa: singura, lipsita de certitudini si cu un viitor de scris. Era terorizata si incerca sa nu lase sa se vada din exterior dar era certa ca i se citea pe fata durerea mascata in furie; in timp ce la radio auzea melodia ei preferata care ii aducea aminte ca super fetele nu plang niciodata…………….ei pe naiba. Divort, a crezut ca acest cuvant nu ii va apartine niciodata si cu toate acestea se gasea pe un alt tren.

Ce facea de fapt ? Tragea scene ale filmului sau cu toate ca erau ireale dar vii, exact asa cum se simtea pentru ca pentru prima oara in viata facuse ceva nebunesc cu adevarat, dictat de o nebunie total irationala, dar ea era si asta: o actrita nelinistita, inaccesibila, viciata, dar dedesupt de tot, era doar o parte, un rol care ii venea ca o manusa in filmul ei de protagonista: viata ei. Toti si-au permis momente de nebunie si acum era ea care isi permitea unul. Iat-o din nou pe tren, ce ciudat tocmai ea care iubea atat de mult aeropoartele unde a consumat ore de lacrime in asteptarea zborului sau, unde duty free-ul devenise coltul ei de bucurie; garile au devenit parte din filmul ei. Doamna care vindea ziare, i-a spus ca ii placeau pantofii ei; ce lucru ciudat orgoliul sau, dar mai ales amintirea unui alt voiaj care parea atat de departe. Din nou simtea acelasi parfum, bine inteles doar in mintea sa pentru ca in realitate nu se mai produce acel parfum de multi ani……….Complice era cuvantul, vorba care mai presus de toate i-a ramas in cap, pentru ca mai presus de orice nebunie, pericol sau pasiune, acea complicitate chiar daca impalpabila, era singurul lucru adevarat din filmul sau si nimeni nu ar fi putut sa il nege, orice critic ar fi perceput acea vibratie. A hotarat candva, sa nu termine acel film si acum ca este acoperit de praful vremii se intreaba daca ar fi capabila sa traiasca finalul. Dar daca nu i-ar place ? Daca asteptarile fusesera epuizate intre timp fara un happy end, fara o schimbare decisiva si fara patos ?

La urma s-a hotarat: a pregatit floricele, a deschis custodia si a apasat pe play. Poate ca finalul nu i-ar fi placut insa in felul acesta ar fi terminat pentru totdeauna povestea filmului, cu sau fara remuscari.

 © 2014 Gabriella Pascaru Bisi – All Rights Reserved